Revenirea la starea inițială a cursurilor râurilor presupune restabilirea structurii și a funcțiunilor ecosistemului, proces prin care acesta este adus la structura și funcționalitatea anterioară perturbării. Întrucât recrearea parametrilor care descriu structura și funcționalitatea sistemului inițial este imposibilă, restaurarea presupune restabilirea structurii și a funcțiunilor generale, a dinamicii și a comportamentului de autosusținere al râului. Restaurarea unui râu degradat presupune reîntoarcerea la condiția anterioară perturbării prin reconstituirea structurii și funcțiunilor ecosistemului existent.

Acțiunile de restaurare se găsesc într-un domeniu larg, începând cu demersuri pasive care presupun înlăturarea /atenuarea activităților perturbatoare și terminând cu măsuri active destinate reparării defecțiunilor structurii cursurilor râurilor.

Revenirea la starea inițială a cursurilor râurilor este un proces ce trebuie să atingă cinci obiective majore:

1) restaurarea domeniului natural  al calităţii apei;

2) restaurarea regimului natural al sedimentelor şi scurgerilor (incluzând atât fluctuaţiile sezoniere, cât şi regimul anual şi decadal al inundaţiilor);

3) restaurarea geometriei şi stabilităţii naturale a albiei (dacă nu s-a  reuşit prin atingerea obiectivului 2);

4) restaurarea  ecosistemelor  ripariene  naturale (dacă  acest  obiectiv  nu  se atinge prin realizarea obiectivului 2 şi 3);

5) restaurarea comunităţii de fiinţe acvatice originare (dacă acest lucru nu se realizează prin comportamentul caracteristic de colonizare).

Ţelul specific oricărei restaurări luate în parte, definit în contextul condiţiilor şi perturbărilor  existente, manifestate  la scara  de  timp  prezent  şi  contemporan, în  bazinul hidrografic, coridorul  fluvial şi  albie,  nu presupune  revenirea  sistemului la  condiţia  sa originară (deoarece acesta este imposibil de realizat), ci stabilirea funcţiunilor de autosusţinere a râului.

Măsurile de renaturare pot varia de la măsurile pasive care implică înlăturarea sau atenuarea activităţilor cu impact cronic negativ la măsurile active care implică intervenţii măsurabile pentru repararea pagubelor aduse unui ecosistem.

Astfel putem vorbi despre:

  • renaturare naturală în cazurile în care corpurile de apă îşi revin singure şi în termen scurt;
  • măsuri de intervenţie parţială – acolo unde un corp de apă îşi poate reveni singur, însă perioada de timp necesară este prea lungă şi incertitudinea este prea mare;
  • măsuri de intervenţie substanţială, acolo unde corpul de apă este prea degradat pentru a-şi putea reabilita singur funcţiile alterate.

Măsurile diferă şi în funcţie de tipul de presiune la care este supus un corp de apă, acestea putând fi: fizico-chimice, biologice şi hidromorfologice. Din punct de vedere fizico-chimic, cel mai mare impact asupra unui curs de apă îl au evacuările de ape uzate direct în cursul de apă respectiv. Existenţa unui important poluator, precum o gospodărie comunală fără staţie de epurare a apelor uzate sau cu staţie de epurare, însă insuficient calibrată, poate fi considerată o presiune fizico-chimică. Din punct de vedere biologic, o presiune o poate constitui introducerea unei specii plante sau animale ce duce la schimbarea ecosistemului acvatic.

Presiunile hidromorfologice reprezintă acea categorie de presiuni care pot avea un impact direct asupra apelor de suprafaţă şi pot rezulta din lucrările hidrotehnice. Având în vedere că Directiva Cadru Apă a fost transpusă în legislaţia ţărilor membre Uniunii Europene, ţările europene trebuie să implementeze măsuri pentru atingerea stării bune a apelor, ori această stare nu se poate obţine numai prin măsuri ce vizează calitatea chimică a apelor.

Noua Lege pentru restaurarea naturii deschide calea pentru o abordare cât mai solidă a aspectelor ce țin de biodiversitate și schimbări climatice. Această inițiativă sprijină în mod esențial strategia UE privind biodiversitatea până la în 2030, recunoscând că lupta împotriva schimbărilor climatice nu implică doar reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ci și protejarea mediului.

Planurile de Management Bazinale, dar și Planurile de Management ale Riscului la inundații la nivelul tuturor bazinelor hidrografice, ca și instrumente de planificare în domeniul managementului și al protecției resursei de apă promovează în mod integrat o serie de măsuri relevante în contextul noii legi, măsuri ce vin să susțină atingerea obiectivelor Directivelor Cadru Apă și a Directivei privind Inundațiile, dar în același timp și țintele noii legi. Sunt astfel propuse de exemplu măsuri de reconectivitate longitudinală și laterală a cursurilor de apă, măsuri de retenție naturală a apei, într-un proces iterativ, ciclic, care implică nu doar considerente de natură tehnică, dar și consultări ale tuturor factorilor interesați. În funcţie de metodele de intervenţie se deosebesc măsuri: structurale și non-structurale. Astfel:

Măsurile de renaturare structurale sunt:

  1. Repoziţionarea îndiguirilor cu scopul asigurării conectivității laterale a habitatelor ripariene dependente de apă sau care au legătură cu apele.
  2. Redeschiderea meandrelor;
  3. Înlăturarea pragurilor din albie sau construcţia de scări de peşti sau bypass-uri pentru asigurarea conectivității longitudinale a cursurilor de apă;
  4. Dezvoltarea zonelor umede – Zonele umede constituie rezervoare naturale de acumulare a apei în timpul viiturii, reprezintă un habitat specific pentru populaţia faunistică şi pot ajuta la menţinerea calităţii apei.;
  5. Consolidările malurilor utilizând materiale biologice ce asigură o legătură organică între apă și albia majoră. Aplicarea acestor tipuri de consolidări depinde însă de vitezele ce se dezvoltă în albie, fiind inaplicabile pe râuri de munte cu transport masiv de aluviuni grosiere.

Măsuri de renaturare non-structurale sunt:

  1. Reamenajarea cu vegetaţie a malurilor și a versanților;
  2. Managementul păşunatului – implementată acolo unde păşunatul are un impact negativ asupra vegetaţiei, a calităţii apei sau contribuie la instabilitatea versanţilor;
  3. Biomanipularea – măsură ce constă în repopularea cu specii de floră sau faună cu scopul de a dezvolta ecosisteme specifice. Aceste măsuri trebuie însă fosrte atent studiate și monitorizate
  4. Oxigenarea apelor cu tendinţă de eutrofizare;
  5. Asigurarea debitelor ecologice și de servitute pe cursurile râurilor.

Barajele acumulărilor permanente din România creează lacuri de acumulare, în marea majoritate, cu folosiță complexă. Acestea sunt vitale pentru îndeplinirea folosintelor pentru care au fost executate, respectiv: atenuarea viiturilor, alimentarea cu apă, irigații, iar o parte dintre acestea au ca și folosință producerea energiei electrice.

În contextul schimbărilor climatice, când se înregistrează alternanțe între lipsa acută de apă, precum și o intensificare a fenomenelor hidro-meteorologice periculoase, barajele sunt structuri vitale, având ca scopuri, atât apărarea împotriva inundațiilor, cât și  captarea apei pentru satisfacerea cerințelor de apă.